Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Fluxul amintirilor în povestirile Dorinei Măgărin

        de Mihaela Albu

În ciclul de povestiri încorporate în volumul Idiomela nababului al Dorinei Măgărin, mai multe pot fi observaţiile pe care un cititor le-ar putea face încă dintru început, de la lectura primelor pagini.

Este vorba în primul rând despre titlul ales pentru a reprezenta întregul conţinut, acesta fiind, de fapt, al doilea din povestirea de deschidere – „Blazonul familiei sau Idiomela nababului”, autoarea preferându-l – probabil şi pentru ineditul său – pentru a-l folosi drept emblemă a întregului.

Altă observaţie ar fi aceea că volumul, deşi subscris genului ficţional, are – în parte – elementele unui text ştiinţific: de fiecare dată când este folosit un termen (cvasi)necunoscut, presupus nou, fie de către narator, fie de unul dintre personaje – neologisme, arhaisme, regionalisme (acestea din urmă cele mai frecvente, de vreme ce întâmplările narate se desfăşoară în Banat ori personajele îşi au acolo obârşia), autoarea le dă explicaţia în subsol. Astfel, alcătuieşte un aşa-zis „glosar de vorbe bănăţene”, aşa cum C.S. Nicolăescu-Plopşor alcătuise în al său Tivisoc şi Tivismoc un fel de dicţionar „de vorbe olteneşti”. La Dorina Măgărin explicaţiile se amplifică şi cu traducerea unor termeni latineşti, ori chiar cu specificarea reţetei unui preparat (turcesc, de exemplu).

Încă o observaţie, la o lectură mai atentă a oricăreia dintre cele şase povestiri („Blazonul familiei sau Idiomela nababului”, amintită deja, „În vâltoarea vieţii”, „Răscolitoare toamne”, „Toamna infidelităţilor”, „Trilobita”, „Troparele tăcerii”, „Ultimul drum”, „Vă place Brassens?”), s-ar putea referi la stilul naraţiunii. Inedit şi acesta! Este vorba în primul rând de apetitul autoarei pentru detalii, fiecare personaj, fiecare întâmplare, fiecare obiect sunt descrise în amănunt, ca şi cum un aparat de filmat s-ar plimba/ ar fi plimbat cu dexteritate pentru a focaliza fiecare punct intrat în atenţia naratorului. Acesta nu trece indiferent peste obiecte şi oameni, peste universul în care se află la un moment dat şi, în fluxul povestirii, se opreşte şi detaliază gesturi, gânduri şi lucruri: „Îşi făcu o cafea cu lapte neîndulcit. O puse într-o cană din lut smălţuit ce avea forma unei femei coapte, vas cu gura largă, rotundă cu două nuanţe de brun. Puse ceaşca pe masă, lângă şerveţelul de pânză, format din patru bucăţi mici de pânză brodată, fiecare dintr-o altă culoare” (p. 236). Nu înţelegem prea bine dacă personajele au acest spirit de observaţie atât de dezvoltat ori autorul, omniscient, ţine să descrie în amănunt universul în care şi le plasează, cu scopul subînţeles de a crea impresia de real. Astfel, nu rareori, unele pagini din fiecare povestire pot trimite la un scenariu în care detaliile vin în sprijinul regizorului pentru a crea atmosfera în care se vor derula întâmplările.

Şi, fiindcă veni vorba de întâmplările narate, trebuie spus că acestea nu sunt dintre cele neobişnuite. Oamenii, personajele ce populează lumea descrisă de Dorina Măgărin sunt dintre cele pe care le-am putea întâlni în viaţa reală. Ceea ce este neobişnuit sunt locurile în care se găsesc uneori – Franţa, Canada, de exemplu, deşi unele locuri din ţară sunt, de fapt, obârşia din care au plecat pentru mai lung sau mai scurt timp „tânăra Ligia” ori Gregory.

Interesant în povestirile cuprinse în volum este totodată şi fluxul (parcă nesfârşit) al relatărilor. Povestirea pleacă de la un fapt oarecare, de la o întâmplare şi se ramifică apoi pe mai multe planuri. O idee o cheamă pe alta, un personaj, un amănunt îi aminteşte naratorului de altele, mereu, de oameni şi locuri, de obiecte şi întâmplări petrecute cândva.

Desigur, cititorul poate fi derutat la un moment dat, merge pe un drum, care se ramifică nu o dată, e condus pe o astfel de ramificaţie, care, la rândul ei, duce la alta. Pierdut într-un fel de labirint, cititorul încearcă să stabilească punctul de plecare, revine la el, fiind nevoit, pentru a nu se „rătăci” să-şi fixeze singur „jaloane”/ semne pentru a păstra firul drept al naraţiunii. Ce vrem să spunem cu asta? Povestirile din volumul propus de Dorina Măgărin (din care mai multe fragmente au apărut iniţial în unele reviste literare) nu sunt facile, nu se citesc uşor, ci presupun un cititor familiarizat cu diverse tehnici narative. Cartea este, cu alte cuvinte, aşa cum ne avizează de altfel, încă din deschiderea „Prefeţei” Cornel Ungureanu, „o carte neobişnuită”. Sau – continuă criticul – „obişnuită cu lumea de la noi”.

Oameni şi locuri, obiceiuri vechi rămase în memoria colectivă, întâmplări din trecut prin perspectiva prezentului, cărţi şi autori, cântece şi versuri, într-un cuvânt mereu aceast㠄lume de la noi” chiar şi atunci când oamenii călătoresc, trăiesc, muncesc în alte spaţii, toate le întâlnim în povestirile adunate de Dorin Măgărin în volumul cu titlul neobişnuit – Idiomela nababului. Şi dacă idiomela este „o cântare cu melodie proprie”, putem presupune că autoarea şi-a exprimat în subsidiar dorinţa de „a cânta” într-un stil propriu, de a povesti despre lumea cunoscută printr-un flux (aparent) nestăvilit al amintirii.

 

© 2007 Revista Ramuri